Feed on
Posts
Comments

disaccordi di l’arnese

Una volta, ‘nné una legnameria, hè stalbatu un insolita assemblea : l’arnese di u bancalaru era adunitu a u cumpletu pè pruvà à cuncurdà e so disferenze.

U martellu avia a presidenza, ma l’assemblea li cherse subitu di sorte per colpa chi facia troppu rimore e ch’un pudia ferma si di martellà. U martellu accettò di piega si a ‘sta censura sottu a cundizione che u tornavita fubbe messu fora anch’ellu. Dicia che c’era bisognu di dà li una mansa di giri prima ch’ellu servissi à qualcosa.

U tornavita cascò d’accunsentu se a carta smerigliu fussi mandata fora anch’ella. Li rinfacciava d’esse raspiosa è di truva sempre mezzu di strufina si cu l’altri.

A carta smerigliu farebbe à a cundizione espressa che u metru nastru sia spulsatu perchè passava u so tempu à misurà li altri à u sò parè chi u dava sempre cume l’unicu à esse perfettu.

Quandu, a l’impruvisu, rientrò u bancalaru… Si misse subitu u scurzale e principiò à travaglià. S’infuriò cu u martellu, a carta smerigliu, u metru nastru e u tornavita. A a fine, u legnu primaticciu è raspiosu diventò una bella scacchera.

Ma, subitu dopu chi u bancalaru si n’andò, l’assemblea ripigliò e sò deliberazione.

Voghju sparte cu voi u piacè ch’aghju avutu ‘sta fin di simana à traduce una puesia suttile, dilicata, feminile, agresta è prufondamente corsa.
‘Sta puesia scritta da un’amica capicursina Anghula Paoli, l’aghju chjappa ‘nant’à a rivista “Terres de Femmes“. ‘Sta rivista mette in luce (in lucciula) testi rari, belli, scelti apposta, da un gustu, quellu d’Anghjula, sempre giustu pè sbuscà pezzi incantevuli di lochi induve, noi altri, un savemu mancu mette l’ochji. E, à mezzu, ci sò i soi, i testi, cume chjarasge chi compienu u nostru pranzu spirituale.

sfila groppa attundata sapavanti  fiancheghja a muretta

Ph., G.AdC

ne i pini l’ambata
vugheghja à u sole
si ne ghjoca di a vampatella di l’auturnu
immobile attesa né a luce vellata

fucile in spalla cacciadori appustati
i cignali hanu sbaccaghjatu tuttu
terra pesta è stravolta

animali appiattati
ne u silenziu
solu u muscheghju

dicenu pocu l’omi
sguardi bughjosi induve nulla s’avvede

seguitu a striccia d’una furmicula
- muta d’un altru silenziu -
viaghja dirittu dirittu
mancu impaghjata
da a pula che inalza
di punta à a so mendibula
sò a mastarucula
chi sfila a sò strada
à tavuletta
senza ebbrezza

cumu s’avviessi
cu un tale cantellu davant’à l’ochji

[magaru ? ma chi possu sapè ?
i sò ochji lenticulari
sò pruvisti di lente d'ingrandimentu
articulate è mobile]

cumu distinguissi 
a sò strada tra e mille strade
aperte

sfila groppa attundata
capavanti
fiancheghja a muretta
cunturneghja i ciuffi di murze
e macchje di patelli
e di schizzetti
null’ esitazione

furmicula falciadora
perche cercà cusì luntanu
a pruvista che t’hai
a manu di u tò purtellu

eccu induve si rende
capavanti
sta crepa di muretta grisgia
Induve s’affaccendanu
mille tercane
di a sò parentella

pula tesa
capavanti
sprimurata
di l’Universu
s’infila
sparisce

a seguitu da u core leghju
in minghjula furmicula spechju
e quistione chi mi stuzzicanu
eppuru chi savessi ella
di a finalità di a vita
nulla chi li sussuressi
che Falcina l’aspetterebbe
à a torta di a strada

hè falsu di dì ch’ella viaghja
capavanti ella trafurcineghja
senza lagni voga a piccule avvincule
incavalcheghja e fruscule secche senz’imbattu
astuta mastarucula ostinata chi vucatonda
a rasu di u disertu petricosu di a strada

pudè seguità a lillipuziana tuttu u tempu che dura u sò percorsu infiachevule
mi lasciu begulà da u ventu lembu di vestitu alzatu à i ghjinochji
auistione senza risposte di l’allusinghi tepidi chi burdeghjanu ‘nant’à a mo pella
i mò ochji di ciucci à mò voce zitellina – dice – pè parlali di a furmicula
di e sò vogulere effimere

magaru bisogna à ritruvà in sè a zitellina chi dorme

un alisu malvu rusulatu pesa à sò asta
di sopra a u ripale
immobile attesa né a luce vellata

Anghjula Paoli (Traduzione G. Capirossi)

Puema di a zitellina (Peter Handke)


Quandu era ciucciu u ciucciu
Marchjava i bracci penciuli
Vulia chi u vadellu sia fiume
E che u fiume sia fiumone
Chi ‘sta pozza sia u mare

Quandu era ciucciu u ciucciu
Un savia micca ch’ell’era ciucciu
Tuttu per ellu avia un’alma
E tutte l’alme eranu une

Quandu era ciucciu u ciucciu
Un avia parè ‘nant’à nunda
Un avia abitutine
Pusava à a moda turca
Smarrava à a corsa
Avia un ciuffu ribellu
Un scrignulava micca quand’era fotografiatu

Quandu era ciucciu u ciucciu
Era u tempu di quesse quistione
Perchè so eiu è perchè micca tu ?
Perchè so qui è micca quallà ?
Quandu principia u tempu è finisce u spaziu ?
A vita à u sole, un hè micca un sognu ?
Ciò ch’ò vegu, stogu à sente, rissentu
Un hè micca simpliciamente
L’apparenza di un mondu à u mondu ?
Esiste veramente u Male è a ghjente veramente gattiva ?
Cume si face ch’eiu, chi sò eiu, prima di diventa,
Un era micca, è ch’un ghjornu eiu, chi sò eiu
Un saraghju piu ‘stu eiu ch’ò sò.

Peter Handke 

Moltifau fotografiatu da Francesca Capirossi

In Moltifau, di notte, à mezu à una giratona.
U muraglione stende e sò code, ranghi d’ovi granitichi, cachjaroni di a terra, cala e mò spalle, u mò spinu, è i mò ochji versu u mare stellariu, u latte di sumenta di l’Universu. Un ramu di leccia trasalisce, stuzzicatu da u muntese, è mi rinfresca u fronte. Mi pare di fà un volu sopra u mondu celestu, cume un anghjulellu ritrosu. Pensu subitu à ‘ste mundaglie chi pupulanu e pianete aggregate in giru a e stelle. S’elli ci fussinu cridenti chi prigavanu i sò Dii, tandu sentia cullà un frombu di fede versu mè. Mi venera subitu a sete di nettaru, cume li altri ospiti di l’Olimpu. E i grilli intusiatichi ghjocheranu a manate ginerose a lira d’Apolloniu. Induve ghjè l’insù ? Induve ghjè l’inghjò ? Saraghju passatu ne una scatula chi m’avera svultulatu a mente chi aghju i mò sogni mischiati ‘ncu i mò ricordi. Certi dicenu chi ghjè a vita cusì : di un ricordu un sai mai s’ell’hè accadutu ò se tu l’hai sugnatu. Eppuru femu tutti nice d’esse sicuri. Mi crociu e braccie chi a petra mi pare una dolce strapunta è l’anche. Un pudia avè più bella posta pè gode di u viaghju, ch’ell’un si fermessi mai.
Disgraziate che pò site… ‘Stu muraglione un esiste più, hè statu rimpiazzatu da una muretta petricosa incimentata. Si chjamava u Ponticellu, a nave stillaghja di a mò zitellina. Eppuru, un era micca un veru ponte, chi, acqua, fora di una surgente vicina, un ne vidia micca. Eiu l’averebbe chjamatu vulinteri u Ponti-celu

Fantina (Bjork)

Bjork

Sò una funtana di sangue
Ne a forma di una giuvanotta
Si l’acellu nantu u bordu
Ipnutizatu da u macinellu

Beii me,fami sente vera
Ciuttà u tò bizzicu ne u ruscellettu
Ghjocu, Ghjuchemu, Ghjè a vita
L’amore hè una strada a dui sensi di sognu

Lasciami avà, ma rivene ‘sta sera
A marea ti fara vede a strada
Se tu ti scordi di u mo nome
Starei sviatu
Cume un pesciucane
Trappulatu ne una cala

So una strada di bruste
Brusgiandu sottu a i tò pedi
Si quellu chi marchja nantu à me
Sò u tò carrughju a sensu unicu

Sò un sussuru ne l’aqua
Un sicretu per tè da sente
Si quellu chi maturisci luntanu
Quandu ti attraiu vicinu

Lasciami avà, ma rivene ‘sta sera
A marea ti fara vede a strada
Se tu ti scordi di u mo nome
Starei sviatu
Cume un pesciucane
Trappulatu ne una cala

Sò un arburu chi face cresce i cori
Unu per ognunu che tu pigliì
Tu si a manu di l’intrusu
Eiu sò u ramu che tu rompi

Parollle : Sigurjón Birgir Sigurðsson
Musica : Bjork

Omu motu

4250_1133268660945_1504156117_30319596_5539083_n

L’omu fughje
tutt’attraversu
piglia a girata
Corre l’omu
I fari d’una vittura
In faccia pallida
l’accecanu

Corre à fiatu persu
Ma un si ferma
L’omu curagiu
Madre di virtù
Cum’un fanale
Bughjosu luce
A cant’à MonteCristu
Si fermarebbe l’omu
Chi subitu rughje
Indè a machja zeppa

Salvaticu rimore
li guasta u core
A l’omu chi
A tronca collu
corre per rispinghje
L’amore

Terribule sintimu
Cume una malatia
Spargugliata in cari
Ognilochi
D’induvé sparita
Hè a vita

Un la socu micca perchè, ma sta statina, in Moltifau, fu eccezziunale. Un bellu sole, micca straziente, appena passatu u canavaghjincu, ci empiia u core d’allegria pensendu à a nova ‘jurnata piena di piace : i fichi freschi, u furmagliu, i bonbucconi, u dopu mez’jornu à u fiume, a veghja cu e storie straurdinarie di i vechji, eppò u tempu di i giovani, indè i scorni bughjosi.

Spessu, a mane, andava à salutà, a mò zia, u core felice. Ghjera brava à mò zia ! in più di un surrisu affettuosu, mi dava sempre un dolce è un allisciu.

Mi n’arricordu. Tutte e mane stava qui, posta nantu una seglia, sempre ‘nde u listessu scornu di u terrazzolu. Rivegu una vechja, tutta vestuta, – no ! fasciata – di panni neri,  – che un si duvia mancu induvina qualcosa -. Da u mezaru, surtia un visu smanciulitu è abruscatu, induve dui ochji turchini s’annarbavanu pè truva una strada à mezzu i marosuli di pella. Da e maniche, tirate finu à u polzu, surtianu dece diti nudicuti, cume dece rametti di una vechja leccia. Certe volte mi lampava a manu pè abbrancassi à a mò spalla, ch’ò m’avvicinessi una cria di più pè falli mottu. Quandu sentia i sò ossi secchi secchi a traversu u tricò di cutone, mi ghjacciava u sangue in corpu. Eppò, dall’altra manu un cappiava mai un bastone di castagnu stortu, allisciatu è tralucente, chi paria sempre prontu à dà un gattivu colpu. Eppuru avia un nome cusi dolce : Saveria.  Eccu u periculu che duvia pate quasi tutte e mane pè spera di saluta a mò zia, cusì brava.

Certe volte m’accadia di sente i discorsi ch’elle avianu, tutte duie. Un capia micca tuttu, chi si riferianu à fatti ch’un cunniscia micca. Parlavanu di unu ò di l’altru, vicini ò ghjente scunnisciuta. A vechja mi parìa accanita nantu à certi, allora chi a mò zia pruvava sempre à acchetala.

Mi n’era apertu à a mò mammone chi m’avia dettu senz’altru “lasciala corre !”. A me, una risposta cusì un mi stava, chi avia u capu pienu di storie magiche cuntate à a vechja di l’altra notte. Per esempiu, avianu parlatu di e streghe, essere malfacente, chi campavanu à mezzu à i paisani, sempre pronte à pigliane unu cume preta è purtalu à à fine in carollu dopu terribuli soffrimenti. Tuttu u mondu e cunniscia, ma nimu palisava di paura d’attirassi e saette di u male. Tuttu u mondu, si, eccettu eiu. Cumu parà un culpacciu quandu un si sa mancu d’induve avarebbe da vene ? Dumandò à u babbone chi mi rispose senz’altru “lascia corre ! Un fatti penseri”

Di sicuru a mò famiglia tenia un sicretu che a rendia forte davanti à ‘stu periculu. Finalmente m’acchitò una cria. Ma a questione mi stuzzicava sempre : “Ghjera una strega ò no ?”. Pudia ancu à esse una mazzera. Ci pensavu più legeru chi mi cridia pruttettu da una forza invincevule. Feci u prugettu d’andà finu à a sò casa, pè rendimi contu.

Una sera, decisi di salta a vechja è d’andà ‘ne u paisolu di l’Aghja induve stava a casa di a Strega, cume l’avia battizata. A st’epica, in l’Aghja, case un ci n’era che quattru chi i paisani truvavanu u locu troppu alluntanatu da u paese. Eppò nant’à e quattru un ci n’era che duie occupate, l’altre eranu stalle pè l’animali. A u mumentu chi m’avvicinai, a notte cascava è si strinse u mo core. U lume era incesu ‘ne a casa, a strega ci era. Quandu m’avvicinai di a porta, un canacciu cappiò un abbaghju zergosu chi mi fece trassalta. “Ò Ch’ella sia manghjata ! t’avia un cane. Cume avia à fà avà ?”. Feci u giru, e mi pustai daretu, prontu à cullà finu à a finestra. A sentia canta una canzunetta allegra.

A casa ghjera fatta à l’usu anticu, muri di cudiccie inchjuvate cu cugnole tagliate apposta. M’appicicai à e petre cume un ragnu è mi pisai finu à a finestra. ‘Nentru ghjera cume fora, petre senz’altru. Qualchi mobuli quasi neri m’impedianu di vede u pavimentu. U fucone bellu incesu allisciava un paghjolu è dava u lume à a salla. Micca pussibule ! Campava cume cent’anni innanzu.

A strega cantava sempre, in vera filava. Ed eiu, stava à sente, e pianu pianu m’insunnulia. M’arricordu chi feci un sognu stranu. Ghjera un’epica di felicità, cume un paradisu induve omi è animali campavanu inseme, induve si capianu, parlendu a listessa lingua. Un c’era bisognu di travaglià, bastava à tende u bracciu pè truva da manghja. Eppò capitò una catastrofa chi messe u mondu sottusopra : quasi tutti i vivi funu struncati. Quelli chi si salvonu, funu tantu spaverditi ch’elli ne persenu u capu. Pianu pianu, quandu tuttu si remesse in ballu, l’omi avianu persu a lingua di l’animali, peghju si sfidavanu à morte. Pè manghjà, ci vulia zappà è caccighjà. U paradisu si n’era andatu : l’omi avianu l’arnesi sempre in manu, u sudore à u fronte, é a teme in corpu.

Eppuru, uni pochi tensenu ligami cu l’animali chi ghjuvavanu solu indè i sogni. Avianu accessu à e forze chi regulavanu u mondu reale. Ne i sò sogni, l’omi sò animali, ed elli, esseri suprani, quand’elli vanu à caccia, decidenu di a morte di i vivi. Elli vanu indè l’altri paesi, ma quelli di l’atri paesi venenu ne u soiu. Allora si trovanu à e bocche e nascenu cumbattimenti straurdinari à colpu d’arbucciu. L’escitoghju di ‘ste battaglie decide di i morti di u paese.

Bum Batabum ! “Chi fallata ! U mò spinu ! Ah si, m’arricordu sò à a casa di a strega ! Milla qui, chi mi fideghja cu i sò ochji turchini ficcati inde i mei !”

- “Ava sai tuttu” mi disse
- “Ie” li risposi, tuttu impauritu.
- “Allora, trapoghja !” mi lampò.

Senz’altru, mi messi l’anche à e spalle è, d’un fiatu, francai tuttu paese. Eramu a notte du u 31 di lulliu. Ghjuntu in casa, ci pensai torna : “Ma chi sogu ? A a fine, ghjè una strega ò No ?”. A quistione mi stuzzicava sempre. Magaru, u sognu, u m’avia suffiatu cu a sò canzunetta. In fattu, m’accorgìa che un ne savia micca di più.

Impararebbe più tardi chi a vechja Saveria ghjera una di e più belle giuvanotte di Corsica. Era stata pigliata cume mudellu pè a donna à a sechja di l’intrata di Calvi. D’altrò, impararebbe chi l’esseri supranaturali di u mò sognu avianu un nome : i mazzeri.

U 10 d’aprile, ‘ne l’emissione inseme, nantu à Via Stella, si hè parlatu di u blog di “Cursichella : piazza a u paese”. L’emissione chi infurmeghja u telespettatore corsu nantu i sugetti sucietali avia sceltu, ‘sta volta qui, di trattà di i blog. A stu prupositu, avia invitatu Sebastianu Simoni, capu di l’impresa WebzineMaker, è Eric Ferrari, u referente Internet di France 3.

Dopu spiegatu ciò ch’ll’era, è l’impurtanza ch’ell’avia pigliatu ‘ne a sucietà, Luca Mondoloni, dete a parolla à i participanti.  forte di a sò sperienza è di e sò viste d’esperti nantu u sugettu, sign’unu ha tistimuniatu .

Cusi Eric Ferrari ci ha imparatu chi, da pò u principiu, in Francia, ci sò stati 130 000 blog criati, quasi u doppiu di ciò chi ci volenu fa crede l’autorità. A bella prova ghjè a salute di l’impresa WebzineMaker chi ci spiega chi a parte maiò di i sò clienti sta fora di Corsica.

Eppò, Eric Ferrari ci ha prisentatu una selezzione di blog corsi chi trattanu di sugetti diversi : cultura, economia è lingua corsa. Piuttostu che di piglià i chjassi, ha preferitu pigliassila à l’usu corsu, voghju, dì pè e strette. Ha cercatu di mette u lume sopra blog interessanti, ma micca cusi cunnisciuti : per esempiu, corse-economie.eu chi hè veramente una riferenza nantu à l’ecunumia corsa, l’aghju utilisatu cume fonte ‘ne a mo riflessione nantu u sviluppu sustenevule.

Parlandu di i blog in lingua corsa, accantu à i chjassi induve truvemu i nostri amichi di a piazzetta, c’hè a nostra “Cursichella : piazza a u paese”. In più, senza straziassi, ha menziunatu parechje volte u nostru paese di Moltifau.

Chi piace di sente u nostru paese, induve signi unu, u più pussibule, prova à mantene l’usu di a lingua di i nostri antenanti, esse citatu pè a lingua corsa. Socu chi stu piace hè spartutu da numerosi paisani chi m’hanu mandatu email di seguita a l’emissione. I ringraziu, ch’elli cuntinueghjinu di leghje a Cursichella moltifinca, ch’elli mandinu anch’elli qualche stalbatoghje da publica.

E dinò un ringraziu à Eric Ferrari chi vole fa vede à Corsica di e strette, micca solu quella di i chjassi.

Pè fideghja l’emission, basta à selezziunà quella di u 10 d’aprile ne u quadru di sottu

A fine di u quattrucentu ha vistu eventi chi hannu cambiatu pè sempre a faccia di u mondu : in 1453, a Francia vidì a fin di a guerra di cent’anni a tempu che i Turchi piglionu Costantinopuli ; vidì dinò, in 1470, e prime stamperie ; Cristofaru Culombu, u genuvese,  scuprì l’America in 1492 a tempu che Isabella di Castiglia è Ferdinandu d’Aragone, sicreti sposi,  buttonu i Mori fora è riuninu u regnu di Spagna. ‘St’eventi fubbenu a smarita di un mondu anticognu è a sbucciata di u mondu novu.

‘Ne ‘stu mondu, più che mai, a putenza dipendia di a richezza. L’ecunumie si svilupponu nantu una visione mercantilista : a capacita di produce, una grande populazione, u cuntrollu di e strade di cummerciu è di e cità di fiere diventonu l’imbusche di u ghjocu puliticu europeu.

‘Ne u Mediterraniu, u cummerciu cu l’uriente, impurtantissimu pè u fattu di e spezie è di a seta, era supranatu da e republiche marinare taliane, tra elle sopratuttu si parlava di Genuva è di Venezia. Venezia cuntrullava e strade di u Mediterraniu à levante, Genuva quelle à punente. Putente à u puntu ch’era chjamata a Superba o a Duminante, Genuva ne avia nundimenu un calcagnu d’Achille : a Corsica. L’imbasciatore di Spagna, Luis di Zeneca y Requesens un disse micca in 1565 :”Chi supraneghja a Corsica supraneghja Genuva”.

Rete Genuvese

Rete Genuvese

Mentre chi u sviluppu di e culunie americane principiò à empie a cascetta di a curona spagnola, à punente, un si parlava piu ne di spezie, ne di seta, solu d’oru. Ma u flussu preziosu, una volta arrivatu in Spagna, passava subitu inde e stacche di i banchieri Genuvesi chi avianu finanziatu e spedizione.

U centru di u cummerciu mundiale era Seviglia è e più grande famiglie Genuvese ci eranu raprisentate : i Grimaldi, i Cattanei, i Calvi, i Centurione, i Spinola, i Rivarolo, i Lormellini, i Pallavicini,  li Adorno, i Salvago. Si dìcia tandu chi “l’oru nascia in America, muria in Seviglia è ghjera sepellitu à Genuva”. Ancu se a Spagna avia à esse à prima putenza europea, Genuva ghjera a prima putenza finanziara.

A ‘st’epica, u rè di Francia, Francescu I, scumpetia cu Carlu V pè l’elezzione d’imperatore di u Santu Imperiu Germanicu. U fattu chi i soldi funu u narbu di a guerra spiegò chi u campu di battaglia fu l’Italia cu a Corsica cume chjave strategica : i Francesi vulianu sopratuttu taglia l’assu Spagnolu-Genuvese.

Un sarebbe pè caccià a voglia à una putenza europea di suprana a Corsica chi Genuva a mantenia apposta ‘nne un statu di puvertà rilativa ? A Corsica, custava di più ch’ella rapurtava ! Allora e putenze europee si messenu invece a sviluppà rete d’influenze : fu l’epica di Sampieru, culunellu di tutte e forze corse di l’armata francese è di i capicursini lenzi, franceschi, é d’altri cursari diventati cumercianti in Marseglia.

Ma u fiume d’oru americanu s’assicò à u settecentu, è l’ordine mundiale duvì cambià : a putenza di Genuva sminuì, l’alleanze europee cambionu è fecenu ch’ella s’alleò cu a Francia, à a fine a Corsica cascò indè e possessione francese, accantata da e zone strategiche europee chi s’eranu spiazzate à u Nordu è à levante.

Eccu, induve simu oghje ! A Corsica, c’hè diventata più ricca ?  rilativamente Nò. Accantu ò a mezu, allora chi disferenza ? Magaru una cosa che, noi i corsi tenimu cari : a pace. Ne l’avvene, se a Corsica si truvessi torna nantu un assu strategicu cume quellu Nordu Sud chi spunta nantu à l’energia, chi sara di a nostra pace ?

Baruffu in Capicorsu

U ventu si calava una cria, a nebbia si pesava fin tantu che i marinari podinu avvede una peliccia verde ricciuta chi fallava da e cime à u bord’ di mare è chi paria cusì dolce se mai omu passessi a manu nantu. Elli ch’eranu in giru dapoi parecchji mesi, purtati via è tenuti luntani da e sò case, da un ventu terribule, un avia  in capu che a brama di u riposu. Simu 1 200 anni avanti Cristu, sti poveri marinari grechi un sapianu neancu ciò ch’ella duvia accade.

Vedianu in punta e rive frastagliate u litu rinosu di u Macinaghju. Pensavanu d’esse troppu luntanu ! Eppò stu marosulu verde è abbundante chi scorse da a muntagna giust’in faccia paria pienu di prumesse d’acqua è di forza di vita. “Timone avanti”.

Ne avianu visti sti marinari ! mori, barbuti, capelli longhi, vestiti di pelle, ochji turchini ò verdi strinti da u sole, signunu una spada tamanta è u so scudu tondu tondu. Eppuru, s’elli paressinu cusì terribuli, tenianu ne u stomacu, una boccia di paura chi li pisava sempre una cria. Giustamente, ne avianu vistu troppu.
Pocu à pocu a bireme s’avvicinò da u litu petricosu, cerchendu à sfrancassi di e zecche numerose. Se u locu parissi chietu, un andava micca senza periculi. Ma una piccula riva rinosa, facia cume un surrisu biancu postu à mezu i denti pinzuti, subitu pronti à taglia u battellu à pezzi.

Quand’elli sbarconu, in fine, una boccia di paura li pesava in corpu cume sempre quand’elli tuccavanu una terra strangera. Ma subitu ebbenu u nasu pigliatu da i profumi di a machja è di l’ocaliti abbundanti, è s’acchetinu. Fretti d’esplurà i circondi, un piglionu mancu u tempu di fà u sò campamentu, è partinu sottu à e lecce in brama di salvaticume pè rialzà a cena.

Indè sti lochi, ci fubbe un altru salvaticume : i Vanacini, a tribù chi ammaestrava sta parte di Capi corsu. Armati, sempre à battaglià da una banda ò di l’altra, fubbenu temuti da e tribù vicine.

Quandu franconu un campamentu disertu, i grechi capinu subitu chi u locu un era micca abandunatu. Strinsenu a sò asta. Si vidia chi l’abitanti un starebbenu tantu da rivene è chi duvianu esse belli armati, vistu a stazzona vicina.  In fattu, i Vanacini di qui eranu in Cagnanu à dà una manu a i so cugini, i Vanacini di quà là.

Perchè si mettonu in capu di tende un’imbuscata ? Forse pensavanu di stàssine qualchi tempi qui. Gironu allora intornu u campamentu pè truva i posti pè u sò culpacciu. Si piattonu, signunu indè un buschettu, anegriti di terra è circundati di fronde. Nimu un pudia rimarcali.

Quandu sentinu da luntanu, venendu da u Purettu, un scricchittime di machja secca, “Affaccanu !” pensonu i grechi in se stessu. S’ingrunghjonu u più pussibilie indè i frundami è tensenu u sò soffiu. Dopu si senti u striscime di i passi indè u liccetu. Benchè agguerriti, i grechi un podinu ritene un batticore. Qualche stonde dopu, apparse a l’orlu di u spizzianile una giuvanotta allegra,  capillera castagnina, quasi cume una chjoma, dui ochji verdi chi parianu bruste infucate, vestuta di pella, scalza, è l’anche scuperte. Quand’ella viaghjava, paria cusi legera ch’ella tuccava appena u pianu cu i sò peducci, tale una ghjatta.

I grechi chi eranu in giru dapoi parrechji mesi, un ne pudianu più. Sopratuttu, l’umatale u più vicinu, chi ne avia pienu u nasu di u sò profumu. Ad un trattu capiò tuttu è saltò adossu a giuvannotta. Tutti l’altri seguitonu certi pè retene i sò cumpagni, d’altri pè assicurassi di a sò parte anch’elli. Ma, tutti si ritiranu à u gridu stridente ch’ella fece. Era bella morta, insanguinata, l’umatale l’avia infilzata da a sò spada tamanta.

Ma u gridu avia risunatu in tutte e valle. C’era un altru campamentu di Vanacini à Tesoru. Quessi, digià all’erta, si precipitonu subitu ne à direzione di e foce pè taglià a strada à invasori chi un pudianu che esse venuti da u mare, mentre che i grechi spaventati si liticavanu nantu a questione di casticà quellu chi avia malfattu. Chi tempu persu in batachjà !

Quandu in fine di contu si decidonu di raghjunghje a bireme, s’accorsenu chi a strada era tagliata. Si messenu in capu di zinga focu pè rispinghje i nemichi versu u mare, è cusi, esse capace di vince ne un ambiente ch’elli ammaestravanu. Ma i Vanacini hanu sempre avutu u capu in piazza ancu a i più duri mumenti. Eppò un si dice in Corsica che “i balanini sò unti è fini, ma i capicursini sò ancu più fini”. Davanti a u periculu, i capicursini sflilonu à a sfuriaccera versu una piccula sapera oghje sparita è s’infrughjonu dentru, unu nantu à l’altru.

U focu li passò sopra, elli, à l’agrottu, fubbenu anegriti una cria da u mascheru. I grechi chi currianu cume animali salvatichi daretu à e fiaccule, tirendu gridi spaventosi, s’aspettavanu sempre di cascà nantu i nemichi. Ma una stonda passatu a sapera, sentinu daretu à elli mughji ancu più tremendi. I Vanacini terribuli li cascavanu adossu cume s’elli fussinu revenuti da l’infernu. Chjappi da a paura, i grechi stetenu sbiguttiti è si lascionu ammazzà, à parte dui chi riescinu di truvà u mezu di raghjunghje u mare. Cu i quatri cumpagni chi eranu stati à tene a bireme, uninu e so forze nè un ultima manovra pè ritruvà l’altu mare.

I Vanacini, elli, dopu esse assicurati chi tutti i nemichi eranu morti, li aprinu u pettu di una cultellata è li estrassenu u core. U gruppu partì versu a Vasina, u tempiu di i dii di a guerra, à quale facianu ufferte di cori di nemichi pè ch’elli detenu forza à u sò pupulu. Avianu dinò, à u nordu, di l’altra parte di u sò territoriu, un locu sacru dédicatu à i dii di a natura.
L’altru gruppu raccolse i corpi pè infussali di cantu, à meza à a culetta, ne un locu chjamatu oghje Musoleu. U vulianu imbruttà u bellu litu rinosu chjamatu oghje l’arinella.

Un s’hè mai sappiutu cio ch’elli diventonu i sei grechi fughjaschi, ma grechi, pè un bellu pezzu, 600 anni, un si n’hè più vistu. Versu 600 Avanti Cristu, veneranu grechi più terribuli, i fucesi chi sbarcaranu à e foce è sparghjeranu u terrore ne tuttu stu piacevule rughjone.

Un ha da micca esse à prima volta chi e donne ebbenu un rolu impurtante ne a Storia di stu paese.

Eccu aghju dettu a meia ! Ma, à prupositu, chi ghjè u nome di stu paese ?

Next »