U Rinascimentu fubbe u principiu di u muvimentu chi spannò à u Settecentu, l’Illuminismu, è chi purtò u lume di a ragiò à l’Uccidente. Chi fubbenu ‘st’omi di l’iniziu di u Rinascimentu chi hannu incesu u lume ? Cosa fubbe e so mutivazione è cosa ricerconu sopratuttu ?

A ‘st’epica, versu u Millecentu, l’allemani s’eranu digià accasati in Italia. Cusì, tuccava à l’imperatore di u Santu Imperiu Germanicu di cunfermà l’elezione di u papa prima ch’ellu s’incappellassi di a tiara. Quandu u papa Lisandru III si ribellò è scummunicò l’Imperatore Federicu Barbarossa u primu, in 1160, avviò l’affrancamentu di a funa allemanda. Un ci vole perde di vista chi, à ‘st’epica qui, a fonte di u sapè, di a sapienza universale, ghjera Diu, raprisentatu in terra da u papa. L’umanità campava sempre sottu u celu di Ptulemeu chi uspitò e cuorte divine. Se assai cose eranu regulate da u papa chi, cume dipusitariu di a saviezza divina, era cunsideratu infallibile, certi spiriti ambiziunavanu quantunque di allargà a so cumprensione di u mondu da per elli, incu a so prupria ragione umana chi duvia eppuru avvicinassi da una certa santità pè esse capace di receve a cunniscenza.

U mondu d’allora un girava micca solu intornu à u papa è à u mondu cristianu, c’eranu i macumittani che ne avianu cunquistu una bella parte, da Uriente à Punente. E sò cunniscenze, murale, scientifiche, metafisiche, midicale, stupinu i grandi spiriti uccidentali. Tenimu sempre a mente certi di i sò nomi : Averroes, Al Khwarizmi, Avicennes, Al Ghazali, e tant’altre. Certu, avianu binificatu, à l’iniziu, di a sapienza greca, ma l’avianu assai sviluppata indè tutte e manere. A civilisazione macumettana ghjera bè in avanza paragunata à a cristiana, è svegliava una grand’ammirazione di i savii cristiani, sopratuttu chi certi frà elli, posti in Spagna, un era tantu luntani.

A listessu tempu, i macumettani ghjeranu i nemichi ghjurati di a fede cristiana, chi avianu invaditu Gerusalemme, è chi tutti i rè di a Cristianità un’avianu che brama di andà à liberalla. L’imperatore Federicu Barbarossa u primu fubbe parte di a terza Cruciata cu Riccardu dettu core di leone, cu Filippu Augustu di Francia, è d’altre. A ‘sti tempi, un era micca bè vistu di purtà troppu ammirazione à i macumettani.

Fece che i savii cristiani di l’epica eranu squartaghjati tra a brama di cunniscenza è u risicu d’esse perseguitati. E cume un pudianu micca stà senza rializà e so opere, scrissenu libri cu dui piani di lettura, quellu manifestu chi trattò di temi innucenti, per esempiu, l’amore giucondu, è un altru pianu di lettura, nascosu, chi trattava di filusufia è di sapienza. Cusì fubbe, frà altri, u casu di l’opere di Dante, di u Petrarca, è di u Boccaccio. Indè quelle, una donna idealizata figurò a Sapienza, a Sofia cume si dicia à ‘sti tempi, è l’inamuratu raprisentò l’omu chi duvia camminà, seguità, a strada, longa è aspra, versu a Saviezza. U core di ‘st’opere che, oghje, un capimu più in tutte e so suttilità, trattava di metafisica è di rapporti cu Diu. Se a Sapienza fubbe una donna idealizata da elli, quella raprisentò, à listessu tempu, una manisfestazione di Diu in terra. Perchè a furtuna di intravede a cuniscenza, ghjera cunsiderata da ‘sti savii taliani, cume una teufania, una sperienza di Diu. E pè accede à una tale sperienza, l’omu duvia sviluppà e più grande qualità umane di core è di alma. Pè truvà a sò strada, parechji spiriti di l’epica di Dante fubbenu inspirati da Ibn Arabi (1), un gran’ filisofu metafisicu macumettanu di riligione Sufi.

Senza anda più luntanu indè u sviluppu di ‘sta tesa, pudemu ramintarsi chi Descartes stessu indè « e meditazione di prima filosofia » dispinghje un listessu camminu chi un s’arrussisce micca davanti e parolle di i sò antenati taliani. ‘Stu Descartes, un avia dettu che « scienza senza cunscienza un hè che ruvina di l’alma » ?

Leghjendu qualchi pezzucci di e so opere, si sente digià i diversi livelli di lettura. Per esempiu, ramintemuci i primi versi di a Commedia (più tardi chjamata Divina), cantonu i primi passi di un’iniziazione :
« nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
che la diritta via era smarrita »

Infernu – Cantu II (140)
« Tu duca tu signore e tu maestro
Cosi l’i dissi e poi che mosso fue
Intrai per lo cammino alto e silvestro »

Paradisu Cantu I
« La Gloria di Colui che tutto move
Per l’unverso Penetre e risplende
In una parte più o meno altrove »

Il Petrarca – Il Conzoniere – Terzo Sonetto à proposito di Laura
« Era ‘l giorno ch’al sol si scoloraro
Per la pietà del suo Factore i rai
Quando i fui preso, et non me ne guardai
Che i bè’ vostri’occhi, Donna, mi legaro »

Il Boccaccio – Il Corbaccio
« Mossesi adunque lo spirito : e per lo luminoso sentiero andando, vesro le montagne altissime dirizzo i passi suoi : su per una delle quale si alta, che parea che il cielo toccassi »

A nostra epica ha sviluppatu a scienza, à un livellu impensevule, ma i scientifichi, i savii di tutte e sorte, un parenu micca d’avè pensatu à seguità a listessa strada di saviezza cume l’avianu pensatu l’anziani savii taliani di u Rinascimentu è, à a seguita, quelli di l’Illuminisimu. Pudemu dinò ramintà e quistione filosofiche è metafisiche di i scientifichi chi, in quaranta quatru, truvonu a fissione atumica, è aprinu a porta di e bombe di Nagasaki è Iroscima.

A lettura di l’opere di ‘sti spiriti di u Rinascimentu, ghjè un richjamu oghjincu, ghjuntu da u fondu di i seculi, pè migliurà a nostra umanità.

(1) Henry Corbin – i fedel d’amore – link