U ghjornu ch’ò principiu di scrive (u 5 di settembre 1939) un hè micca una cuincidenza. Principiu di colpa à l’eventi, ma un hè micca pè parlane. Scrivu ‘ste note, incapace d’altre cose. Oramai mi devu lascià andà à muvimenti di libertà, di capricci. A l’impruvisu, hè ghjuntu per me l’ora di parlà senza ambachi.

M’hè impussibule di leghje. A u minimu a maiò parte di i libri. Un ne aghju laziu. Un eccessu di travagliu mi stancheghja. Ne aghju i narbi rotti. Sciumbru assai. Mi sentu fidatu à a vita quandu manghju è beiu ciò che mi piace.  A vita hè sempre un incantu, una manghjata, una festa : sognu uppressivu, inintelligibule, arricchitu eppuru da una seduzzione di quale eiu ghjocu. U sintimu di a furtuna mi dumanda d’esse à pettu à una sorte difficiule. Un sarebbe micca furtuna s’ella un fusse un incuntestevule scimesca.

Aghju principiatu à leghje, rittu ‘n’è un trenu pienu à tappu, u “Livre des visions” d’Anghjula da Foligno.

Ricupìu, senza sapè dì à quale puntu aghju brusgiatu : u velu quì si strappa, sortu di a nebbia induve si dibatte a mio imputenza. U Sipiritu Santu parlà à a Santa : “t’aghju à parlà durante tuttu u viaghju : a mò parola un sarà micca tagliata è ti disfidu di ascultane un’ altra, perchè t’aghju liatu è un ti cappiaraghju che tu un sia rivenuta quì una seconda volta, e ancu, un ti cappiaraghju solu che rilativamente à ‘sta gioia d’oghje ; ma di quantu à u restu, mai, mai, se tu mi teni caru.” Ciò chi seguita sprime un amore cusi ardente ch’un suppliziu pare u legnu chi cunvene à ‘sta brustasgia. Vivu cume un porcu à l’ochji di i cristiani senza fermami à ‘st’idea buffa ; di ciò ch’ò mi sentu praticamente alteratu, ghjè di brusgià : soffru di un brusgìà à toccu meiu à u puntu d’avvicinà a morte fin tantu di rispiralla cume u soffiu di un essere caru.

Tuttu accade ind’una penombra ardente, suttilmente privata di sensi. U male di quale a terra hè a preda mi pare inagguantevule : qualcosa di silenziosu, di sfughjevule, chi esaspera è esalta.

(altro…)