U tempu di racoglie tutta a roba di i friguriferi indè i sacchi, d’infrugnassi nè i scarponi, di truvassi pè paese, partìimu pè a valle à a Pinara. Strada faccendu, un alone debule chi apparia daretu à e cime di i Giuielli, ci fece teme u sprichju di sole vicinu. Lelè furzò nant’à l’acceleratore. Ma, franchendu u paese d’Ascu, mi revensenu e vechje storie nantu à sò fundazione.

A u principiu, un omiccidiu(1) ! Versu u terzu seculu nanz’à Cristu, a Corsica fu insanguinata da i Rumani chi inseguinu i ribelli in ogni lochi. Una banda di legiunari rumani, mercenari cartaghinesi ò venendu d’altri lochi, passendu versu a tizarella in Moltifau, fecenu u prugettu di tumbà u sò cinturione, è di scappassine indè e calanche ripide di u stranciacone. E cusì fecenu. In 1912, l’operai di u ponte à Mulandina truvonu un scheletru cu ghjinuchjere chi puderebbe esse quellu di u cinturione.

A a surtita di e valle, i fughjaschi sbalurditi sbucconu nè u circulu di a Carozzica. Avvicidendusi à u fiume, si sciacconu in fondu à una sapera à mezu à duie ghjargali. Pudessinu truvà megliu che ‘sti lochi umbrati vicini à una acqua fresca è linda ? Nò ! Si messinu allora à smachjà u locu è u chjamonu u Debbiu. Cusì fu fundatu u primu paisolu d’Ascu. Averrebbenu purtati cun elli donne rapite à i nemichi, altrimenti un mi possu spiegà a seguita. Perchè fiurinu case è famiglie in ogni lochi intornu, à tal puntu chi u rughjone fu chjamatu Asincon che vulia dì nè à sò lingua, sparsu.

Più tardi, à u primu seculu dopu à Cristu, sottu à u regnu di l’imperatore Nerone, un gruppu di Cristiani perseguiti si venturonu indè e valle turtuose guidati da un Arcanghjulu. Ghjunsenu fine à un pianottulu, à sulana, sottu à u Monte Terellu. Qui fundonu u paisolu di Sant-Anghjulu. Quand’elli s’accorsenu che l’Archanghjulu ghjera Michele, u piglionu cume San Patrone di a cumunità, cunvertinu a sterpa di i legiunari è costrussenu a cappela di San Niculaiu. Asincon diventò Ascu è a seguita a cunniscite. E à u XVIIIsimu, à a piazza di a piccula cappela, l’aschesi fecenu a chjesa San Michele Arcanghjulu.

Passatu Ascu, pigliaimu a fallata à u ponte genuvese, pè raghjunghje u cunfluente di u Stranciacone è di a Pinara. A cullata principiò a u frescu sottu à i larici, a strada, sculpita da vinti seculi di passi di mule, parse u scalone gigante di una casa celesta. Dopu un’ora è mezu di marchja, si apri u circulu chi tira e cime arrrutate da u Capu Biancu, à diritta, à u Dente à manca. Da u fondu à a valle, a bocca di a Sarra Piana s’avvede appena. Ghjacumu, incantatu da a bellezza di u locu, un si fermò di piglia foto. Ci vole dì chi ghjè unu di l’ultimi scorni di a pianetta chi agrutta u soliu (Juniperus thurifera L.). Lelè nasu à u ventu s’infrugnò pianu pianu nè una pella d’omu salvaticu. Michele, impaziente, un pudia scunvià u sentimentu di perde sempre u sò tempu. Ed eiu, capu legeru, gudia di stu mumentu chetu.

 

(1) i miti aschesi sò tirati di u libru “u saviu d’Ascu” di u ben di Antoniu Trojani.