Una volta, affaca in Moltifau una famiglia di Bastia. E ancu in Bastia era pocu cunisciuta, almenu pe u so carattaru speziale e stranu. Era una famiglia orgogliosa, ancu troppu, che vulia fa vede sempre ch’ell’era piu astuta che li altri.
Allora s’affacanu in Moltifau, e micca a collu di sumere cum’ellu si viaghjava tandu, ma annant’a un Tilbury, una spezia di carritellu cupertu di coghju, tiratu pe un cavallu inglese chi u nostru bestiemme u capia manca una parolla.

‘Sta ghjente s’installa inde un casone in piazza a u paese, casone che li era statu imprestatu da una parentellina (chi un a micca una parentellina in Moltifau ?). Cume i parenti eranu in cuntinente, elli si eranu chjappi a casa. ‘Sta ghjente surtia tutti i ghjorni vestuti cume s’ell’era a dumenica, u babbu sempre incustumatu, e a moglie cu scarpini e cappellu di sete. Ma passi un ne facianu tanti, che un si mischivavanu micca cu i paisani. Quand’elli duvianu anda per u paese, pigliavanu u Tilbury.

In piazza, tuttu u mondu si lagnava d’un essé piu tra vicini. Si sentianu e chjachjeracce nant’a i strangeri chi invadiscenu u paese. Un si parlava piu ch’a sottu voce, sopratuttu chi sti spezie di sgiò eranu infigliulati, e che a fligliola, andendu dapertuttu, era capace di ripetta tuttu u bè ch’era pensatu di i so genitori.

Eccu, i cattivi anni ch’annu passatu i Moltifinchi, mentre che i strangeri campavanu, grassi, techji, e sempre sticchiti.

Un ghjornu è ghjuntu chi a figliola duvia maritassi. Avia trovu un giovannottu culunellu di ‘sse culunie. E secondu l’usu anzianu, u matrimoniu si duvia fà a u paese di a sposa, indè u nostru casu, Moltifau. Secondu l’usu dinò, tuttu u paese fu invitatu a a messa per via di u sgiò merre. Benchè pochi avianu voglia d’andà, u penseru di dispiace a Diu e a i so Santissimi ha fattu che un mancava a nimu indè a ghjesa di l’Annunziu.

In Moltifau, i matrimonii eranu bè cunisciuti indè tuttu u cantone, chi i sposi duvianu sorte di a Ghjesa a cavallu a un sumere. Allora, certi furesteri avianu fattu u viaghju apposta. Ma sti sgiò, sumeri un ne vulianu vede, allora hanu traditu a tradizione, e cambiatu u sumere pè un cavallone.

Dopu d’avè ricevuti i sacramenti, a mumenti di sorte di a Ghjesa, belli sticchiti annant’a u cavallone, i sposi un podenu passa u purtellu, chi eranu troppu alti. Ma chi fà ? Tuttu u monde dicia a soia. A chi vulia taglià i pedi di u cavallu ! A chi vulia taglià i capi dei sposi ! A chi vulia ingrandà u purtellu. “Ma un va micca, truvate d’altre cose piu intelligente”, mughjava u sgiò merre. Silenziu. Quandu sorte da un scornu bughjosu u nasu di un Aschese, mortu di risu, chi dice a a sposa, “bassate appena u capu, ò signora!”. Ella li lampa un occhjata assassina. E tuttu u monde ripigliia in core “bassate appena u capu,ò signora”. Sticchita, rossa di i narbi chi li bullianu i corpu a signora u muvia micca. Allora u sgiò merre s’avvicina, e li dice : “O signora, a ragione vole che vo bassate u capu, e ch’ella finisca sta cerimunia”.

E cusi, i sgiò tanti orgogliosi hanu avutu da bassa u capu davanti a tuttu u paese, e a Tilbury carcu, si ne sò vultati in Bastia u lindumane a u primu sole.