A i tempi andati, quelli tempi prima di a memoria, l’omi eranu pochi è campavanu in Paradisu. Quessa tuttu u mondu a sà ! Quella chi hè menu sappiuta ghj’hè chi u Paradisu un si truvava solu indè l’ortu d’Eden, l’Agriate di a Cursichella ne facianu parte anch’elle. U primu, ghj’era un ortu magnificu, pienu di pumate, merzane, zucchine, porri, radiche rosse, insalate, fraule, rubi, uva è parechje altre bone cose. A l’aritrosa, l’Agriate eranu un fruttetu carcu di mele, pere, parciche, barracucche, fichi, alimee, arancie è parechje altri boni frutti sempre maturi.

A l’Eden, Diu avia postu Adamu è Eva. A l’Agriate ci avia messu Orsu è Stella. Tutte e simane, Diu permettia a barrata tra i Paradisi cusi l’inabitanti pudianu gode pustimi è frutta. I dui coppii ignuravanu a cunniscenza è campavanu spenserati cume i nostri zitelli. A sola scumudità ghj’era u frombu di l’abe chi un si fermavanu mai. In fattu, pè sustene una tale abundanza ci vulia scambià una mansa d’amacu. Ma quessa a suppurtavanu abbastanza bè postu chi l’abe facianu in più turrenti di mele.

A Stella, li piacia di bagnassi u corpu nentru è di sente u liquidu profumatu corre nantu a sò pella. Eppò affacava Orsu è a liccava di capu à pedi prima ch’ella si ciutessi indè u fiume pè rinchjarassi. Tuttu andava pè u megliu. Fin tantu che un ghjornu accadì una catastrofa !

V’aghu da cuntà a vera storia di a donna, di a serpe è di a surtita di l’omu da u Paradisu.

Ghj’era un ghjornu colmu di sole cume à l’abitutine. Orsu è Stella si rallegrianu chi un lindumane era un ghjornu di barrata, è pensavanu di vede Adamu è Eva. Stella surtia di u sò bagnu di mele è si offria à Orsu pè a liccata. Dopu una stonda, Orsu si sviò. Invece d’attacàssi l’anca, si manghjò u ficu. Stella un capì micca subitu ciò chi l’accadia. Ma prestu, si sentia tutta strana, tutta trincinata di cunniscenza. Ghj’hè cume se u lume li fussi entratu in cerbellu. Aprì l’ochji. A stu mumentu ti vidì una serpe tamanta. Chi paura ! A pigliò cu a manu pè amaestrala, mentre chi Orsu era cume paralizatu. A serpe sputò u sò velenu è si ne morse. Stella capiò tuttu è fughjì mentre chi Orsu si sentì anch’ellu trincinatu da a cunniscenza. In ogni locu induvè era cascata una gocce di velenu crescì un bellissimu fiore.

U tempu di capisce tramindui ciò ch’era accadutu, si ritruvonu sottu à una bella fica, vergugnosi d’esse nudi. Si messenu signunu una fronda nantu u sessu è si dumandonu chi ci vulia da fà. Decidonu di parlane à Adamu è à Eva. Subitu dettu, subitu fattu. U lindumane li contonu tutta a storia.

U restu, a cunniscite. Adamu è Eva fecenu listessa cosa ma si fecenu piscà da Diu. Adamu spiegò ch’ellu vulia pruvà di manghjà u pomu, ciò hè u fruttu di quale un cunniscia u nome, è Eva ch’ella avia a brama di fà vene a serpe. A zerga di Diu fu infinata. Diu chjose u Paradisu è mandò fora sti creduloni d’Adamu è Eva.

Pè l’Agriate, a zerga fu ancu più grande, chi ghj’era à l’iniziu di tuttu. “Postu chi un avete micca seguitati i mò cummandi, aghju da cambià tutte e belle cose di stu locu in cose goffe è sciagurate. Eppò, s’elle estistissinu esseri brutti, maligni è gattivi ch’elli piglinu u parè di esseri boni è piacevuli. Cusì v’arricurdarete chi u male esiste é vi pode cascà nantu.”

E cusì fu fattu. L’Agriate funo trasfurmate in lochi sciagurati. Orsu è Stella invechjonu in una stonda è diventonu tutti assulcinati. Uni pochi di i brutti chi giravanu intornu à u locu, funo cambiati in esseri belli è meravigliosi. Pérchè ? Un mi credite micca ? Eppuru sò l’antenati di i Lestrigoni di quale Ulisse ha fattu testimunianza : una ghjente maestuosa chi si manghjò tutti i sò cumpagni cume s’elli fussinu stati purchetti.

Eccu a storia di l’Agriate. Ma un hè micca finita. L’omi, à forza di travagliu, sò resciutu di rifà l’arburetu, u fruttetu di i tempi andati. Eppò l’hanu abandunatu torna centu ciquant’anni da qui. Dapò stu tempu, l’hanu chjamatu u disertu di l’Agriate. Eiu, stu locu u tengu caru chi i mò antenati venianu à passassi l’inguernu.

(da seguità…)

Powered by ScribeFire.