Indè i primi tempi di u paese, c’era un paisanu cugnumatu a Perantone. Tantu era grassu e tondu chi di so nome cristianu Petrantone, a cumpania avia fattu Perantone. In fattu, ghj’era un affare straordinariu. Zitellu, Perantone era piuttostu seccu, cumbattia dapertuttu cume li altri zitelli : quand’ellu aiutava ai parenti, quand’ellu andava a corre a macchja ‘cu i cucini e i vicini.

U piacè di Perantone, ‘cu l’amichi, era di saltà u muraglione di u chjosu di Zia Maria Catalina, e di cullà ‘nant’ai so peri per arrubà un saccu pienu di frutta inzuccherata. E d’ogni volte, zia Maria Catalina uscia mughjendu : “O chi tu sgia, O chi tu sgia… O chi tu sgia quantu a una pera per a vita sana.” E d’ogni volte Perantone saltava di a so ghjamba, francava u muraglione, e sfilava pè paese a a sfuriaccera, a bocca piena di risi.

Ma zia Maria Catalina, a dicianu i paese, era una strega. Sempre vestita di neru, nimu un s’arricurdava di avela conisciuta giuvanotta. U nasu a ancinu uscia di u fasciò neru, ligatu sotta u bavellu nivaghjosu di peli bianchi. Davanti, un avia che un dente chi surtia sopra a labbra suprana quand’ella pruvava a dì qualcosa, e li tagliava subitu u filu. Face che nimu un capia quand’ella parlava, e di piu, a ghjente si figurava che, cusì, lampava u malochju.

Ellu, Perantone, un ci facia casu, un eranu che chjachjare di paese. E streghe un esistanu micca, so fatte pè impaurisce i zitelli. A si pigliava a a risa, mentre chi l’altri zitelli u fideghjavanu saltendu ‘nant’a i ghjamboni di i peri cume un diavulottu.

Una statina, dopu una ghurnata talmente calda, che paria da brusgià i cerbelli, Perantona, a gola secca secca, si lampa ‘nantu u peru maiò di u chjosu, sbarra u frundame, e vede in cima una pera tamanta, gialla, chi spampigliuleghjà cume un sole. “Quessa ghjè meia, ghjè meia” mughja a Perantone, saltendu cume un scimiu anarbatu. E cusì colla di ghjamboni in ghjambelle fine a a cima di u peru, taglia subitu u picciolu, e presente u fruttu straordinariu a l’abbiucculata di zitelli che da daretu a u muru, si meravigliava di a so stumachiccia. In piu bella, apre una bocca piena di denti tagliuti, e si sciacca a pera a pezzoni sughjosi e sapuriti.

A mezzu a u so vesperinu, sente a voce di zia Maria Catalina : ” o Petrantone, avà si chjappu”. E quessu, bocca spalancata, dà un colpu d’ochju a a casa di a zia, quand’ellu s’accorge che a voce venia da quassù. Pesa u capu e vede a zia campata in cima a u peru. Allora, piglia paura, ma sta cume tronchju, un pò move mancu un’arechja. “o Petrantone, postu ch’elle ti piacenu e mo pere, allora diventa ancu tu una pera”. A l’ultima parolla casca seccu di u ghjambone in pianu, incunscente. I zitelli francanu u muru, u piglienu e u portenu subitu in casa soia.

E cusì hè statu sei mesi : si discitava crosciu di sudu, infrebbatu, manghjava cume un morte di fame, s’addurmintava torna facendu sogni terribili. I parenti impudenti davanti a tanta disgrazia si lagnavanu. Avianu chjamatu a u prete, a a signadora, a u duttore. Nudia facia, Perantone avia avutu u cerbellu cottu da u sole.

A misura di manghjà e di stà in lettu, Petrantone ingrassò, fin tantu che, pocu a pocu, diventò cume zia Maria Catalina diciò, una pera tonda e liscia. Dopu sei mesi s’arrizzò, ma troppu imbanbannatu ne pè da a manu a i parentì, ne pè andà a a scola. L’altri zitelli, pere un ne manghjavanu più, un parlavanu di Petrantone che pè scunghjurà a voglia di fa a visita u chjosu di zia Maria Catalina. E quand’ellu andava a spassu pè paese tuttu u mondu dicia : “Mì a Perantone, u mai techju, cum’ellu hè diventatu !”. Ed’ellu passava, a sfuriaccera, si tenia u mottu in borsa e l’ochji ficcati in pianu.

Ma u cerbellu di Petrantone, chi era intelligente, un s’era mai fermatu di funziunà. Era statu marcatu pè ciò chi ‘l’era accadutu, e un lu si spiegava micca. Ma pensava che un era, ne u sole, ne u malochju. A causa di i mò guai una sola a cunnosce, ghjè zia Maria Catalina.

Allora, un ghjornu, decisu, si postò accantu u chjosu e aspettò a notte. A mumenti di Mezanotte, s’avvicinò di a casa di a zia. U fucone lucicava sempre, ma un eranu che e ruste. Passò u scalone, e puntò u purtone. A veghja chi durmia ‘nant’a una seglia, si discidò trasaltendu. “O Petrantò, t’aspettia” ella li lampò.

_ O vechjaccia indiavulata chi m’hai fattu ?
_ Eiu nunda. A pera che t’hai manghjatu era infracichita.

_ Aiò ! Chi era a più bella.
_ E belle cose so certe volte pienu di velenu, e cusì era sta pera. Dopu l’ave manghjatu si cascatu capu in ghjò, a capochja ghjustu nant’a una petraccia e ti si abbambanatu. U tempu di sorte di casa, i tò amichi t’avianu portati in paese.
_ Aiò che un ci credu eiu a e to fole. T’aghju vistu in cima a u peru, m’hai annuchjatu.
_Què ghjè l’effettu di a pera.

Silenziu. Eppò a vechja si misse a parla : “Sai, eiu zitella, cume tè, era astuta e bella. Tuttu u paese si meravigliava. Avia ancu imparatu l’arbigliule pè curà i mali. Un ghjornu, e venutu in paese una famiglia furestera. U figliolu era asmaticu, e duvia piglià l’aria di e nostre muntagne. L’aghju curatu, e mentre chi u curava, so cascata inamurata. A so famiglia, benchè picculi sgiò balanini, accettò u matrimoniu. E dopu a ceremonia, mi purtò in Balagna. Eiu m’aspettava a una vita cheta. O chi tinta ! U figliolu era scemu. Mi battia, mi tenia chjosa in casa. Mi dicia che stu matrimoniu li era statu impostu da i so parenti, ma ellu, un ne vulia. Eiu penghjia ghjurnate sane. E quandu mi lagnava ai so parenti, elli rispundianu “Oh scema chi tu si ! U nostru figliolu e u più bravu di tutti”. Ma u ghjornu fu chjappu torna da u so male, l’asima. E dopu una zirga tremenda, cascò, affucatu, e morì in qualchi minuti davanti a me. Senza aspetta l’intarru pigliò u mò baullu e mi n’andò. Affacata in paese, mi pensava di ritruva i mo parenti e i mo vicini belli cutenti di vedemi. In fatti i paisani dicianu : “Mi a quella mai techja ! chi a preferitu un furesteru piuttostu chi un paisanu”. E i mo parenti, i corci, eranu penserati di ripiglià una figliola sola. Di più chi certi cumminciavanu a dì ch’eiu ghj’era una tomba maritu, e che, s’ell’ era morte, era colpa mia. Pè furtuna, prima di parte di a casa di i sgiò, m’avia pigliatu qualchi soldi. E cusì, fughjì, mi n’andò di u mo paese cheritu, che un mi vulia piu, e ghjunghjò finu a Moltifau induve mi cumprò stu chjosu e sta casetta. E da pò stu tempu campu sola qui, senza a parlà a nimu”.

_ Allora un si micca una strega ?
_ Innò o baullò. So una dona che ha credutu un ghjornu di fa più chi l’altri. E quandu so cascata indè e trappule di a vita, un aghju più truvatu a nimu pè aiutami. Allora ancu se tu si astutu, intelligente e bellu, sia un a cria mudestu. Stà a sente a l’altri, a i tò parenti, a i tò vicini. Seguita i so cunsigli, cusì ti tenaranu ancu più caru.

_ Allora un si micca una stregaccia.
_ Innò. Aiò, ava vade ti ne, lascia mi sola. E un rivela a nimu u mo sicretu. Se tu voli vene torna a fammi una visita, veni, ma micca tutti i ghjorni, e piu di bon ora.

Da pò ‘stu ghjornu, Petrantone cambiò da pedi in capu. Era turnatu allegru, più u tempu passava, più smagria, fine a esse seccu cume prima. Un era più stu tronca collu di i tempi. Stava a sente a i so parenti, a i so vicini e a i so camaradi. Era tenutu caru e cusideratu da tuttu u mondu, cume l’avia previstu zia Maria Catalina. Di tantu in tantu andava a falli una visita e un palisò mai u so sicretu.