A a fin di a simana passata, andate puru à sapè perchè, tuttu s’hè intrecciatu intornu à e tradizione. Sabatu passatu, feci cena à u spaziu Cyrnea cu a ghjente di l’associu “AGP – AGM” impazzita per a genealugia di e sò parte, a “Biggore”. U suggettu di u ghjornu ghjera i custumi tradiziunali. Parissi ch’ellu ci fussi pocu da vede incu à Corsica, al di là di una storia d’amicizia è di parentella ? eh beh, nò ! Cume noi sò pastori. Noi altri avemu e paghjelle è i canti sacri, elli cantanu à piu pudè pulifunie. Hanu une poche muntagne meravigliose, noi altri avemu i nostri monti.

Parlemu una cria di i custumi. L’omi sò incamisgiati di pannu biancu bè rinfurzatu, cu bottuli di corna. I sò calzoni si fermanu à mez’anca è lascianu a piazza à un paghju di calze bianche. Ai pedi, portanu ciavatte di coghju nentru à zocculi. In muntagna, aghjunghjenu ghjambale di coghju pè tenesi à u caldu. A u XIXimu, eranu paragunati à i pastori grechi. E donne un ne parlemu. Camisgiette, scurzali fini, gunelle ricamate, cuffie fine è adurnate.

Di quantu à i custumi corsi, l’affari cambianu assai. Jaussin, farmacista di l’armata francese circa 1740, dicia che i corsi andavanu in cità vestuti cume pè andà in muntagna. Ghjeranu tanti brutti chi certe volte un si pudia dì s’elli fussinu omi ò bestie. Purtavanu una camisgia di pannu grossu, rossa ò gialla di sottu à una vesta di lana bruna. Di sopra, purtavanu u pilone, che i facia sumigliàssi à frati. A i pedi, avianu un paghju di scarpi in coghju stacchittati pè agrappassi à e petre. E sò ghjambale sò pelliccie liate. Eppò, un hè ancu finita. Allora chi i bearnesi portanu in capu u sò famosu berettu di lana feltrata, u nostru ghjè in pelliccia di ghjattu, a famosa baretta misgia. L’omi corsi si lascianu cresce tamanti barbazzali che un si cunosce più à nimu, ne amicu ne nemicu.

Diciaremu in parolle oghjinche che stu farmacista sarebbe un cria “parano”. Ma testimuneghja di a puvertà di i nostri antenati durante sti tempi di guerra civile. Noi altri, ancu se uni pochi eranu venuti in vera da a Grecia, cume sti Mainetti, “Mainottes” spatriati dopu e guerre di u primu milenariu di u Pelopunese, nimu si n’accorse.

Pè finisce cu e tradizione, a dumenica aghju passatu u nasu à u salone di u libru. L’associu di l’editori corsi avianu preparatu un bellu stand circundatu da i nostri scrittori in brama di dediche. In più di u piacè d’incuntrà uni pochi amichi, cume Vannina, capiredattrice di a rivista Fora, aghju avutu l’onore di scambià qualche parolle incu Pasquale Marchetti chi m’ha dedicatu u sò libru l’Usu Corsu. Dinò aghju possutu parlà una cria incu Petru-Ghjuvan Luccioni autore di una somma nantu à u nostru usu, Tempi-fà. Dopu avè chjappu à sò dedica, eccu chi ci hanu sunnatu a ciccona. C’era una alerta à a bomba. Ma què ghjè un’altr’affare.