Eramu a u principiu di a statina. U rughjone era colmu di sole. A ghjente era a e so faccende chi a stu tempu cascanu tutti i travaglioni di l’annu. U paese era quasi viotu, a parte e surnacate di qualche vechjetta adrumentata in cucina.

I piu cuntenti eranu i figlioli di pastori mandati a i pasciaghji appressu a e bestie. Gudavanu u piacè di a liberta muntagnola, pusati a l’ombra di una teppa, o piattati indè i bassi a fassi una sunnulata. Basta da tene un arechja in aria pè sta da sente e schille é l’imbeli di e bestie. Intantu intantu, da e teppe suprane andavanu a dà un ochjata intorn’a u paese, e si facianu a risa di i spini arrancati di i falciadori.

Ci n’era unu, Antò Francescu, chi avia pocu primura di ride. Si tenia accantu a Bradani. U s’affarone, a ellu, era di capisce u mondu. Era cullatu d’aprile pè a munghjera cu tutta a famiglia. Tandu u travagliu u tenia fora di a so scimezza. Ma di ghjugnu, quandu eranu tutti fallati in paese, cu a mula carca di casgi, a solitudine li mettia torna u cervellu da bolle. E ghjurnate eranu longhe, e a notte un pudia dorme.

Una notte, a mezanotte, s’era postu fora di a capanna, incacarunatu, u spinu appughjatu a u muru di a mandria. E so pensate si perdianu indè certi sprufundimenti chi solu l’omu sa tuccà, quandu u so ochju cascò annant’a a trovula. U so corpu fu cume chjiappu da una saetta. Subitu si discidò. Qui, a mezzu a trovula, c’era a Luna chi pigliava un bagnu. Chi piacè di vedela nutà annanta e rivigliule di l’acqua.

“Mi mi mi chi sta notte mi pigliu a Luna”. Pianu, pianu, a l’appiattu, fece u giru di a capanna, cullò u muru e si pigliò una scandula di u tettu. Da l’altra manu pigliò una funa, é s’avvicinò da a trovula senza fa rimore. Eppò, d’un colpu solu, misse a scandula annant’a a trovula é ligò tuttu cu a funa. “Eccuti, si chjappa o Luna ! “.

U tempu di tira dui salti di cuntentezza, si misse a trovula a collu e si ne fallò in paese. Sbarcò in piazza da u paese a sprichju di ghjornu, quandu i paisani s’appruntavanu pè un altra longa ghjurnata di travagliu.

“Ho ! Ho ! Venite tutti ch’aghju chjappu a Luna.” Gridò Antò Francescu a più pudè.
“Falla finita, o scimò ! Ch’avemu altre cose in capu” risposse a ghjente inzirgata da tuttu ‘stu rimore.

Uni pochi, quantunque, s’avvicinenu curiosi di l’affare. Subitu Antò Francescu sligò a trovula è cacciò a scandula. O chi disappuntu, eccu una acqua linda muntagnola, ma a Luna un c’era. Mentre chi a ghjente si sbillicava davanti a tanti sforzi vani, Antò Francescu pienghjia accucculitu davanti a a trovula. Quandò s’affacò un aschese chi era fallatu a dà a manu a i so parenti pè a falcera. Tutta a Corsica sà chi l’aschesi so fini. Ellu fece cume di capisce subitu a situazione, pigliò un aria impeserata, e disse :” Sicuru ch’ell’ hè scappata a Luna ! Per ella basta un tufunellu pè sfughje ! Ci vole che tu piglì una bella tavula, che tu a fissì cu chjodi di marangoni e che tu stucchi i tufoni cu pece aschesa. Tè, piglia ‘stu stagnuellu.”

Antò Francescu rassicuratu, riguarrò tutti i s’affari e vultò in muntagna. A prima sera, sfiatatu, dorme tuttu ad un trattu. Ma u ghjornu dopu, era bellu decisu di purtassi a Luna in paese. Si pustò a listessu locu, a tavula pronta, un martelone vicinu da a manu, accantu a u stagnò di deda calda é un saccu di chjodi novi framanti.

A mezanotte, a Luna principiò da entre indè a trovula. Misse prima u bavellu pè pruvà l’acqua. Eppò, a a fine, si ciuttò tuttu u capu, beculata da e rivigliule che facia u ventulellu. Era in pienu piacè quandu, d’un colpu, cume una saetta, Antò Francescu saltò annant’a a trovula a tavula in manu, e principiò da ficcà i chjodi. Dopu avè empiutu tutti i tufunelli di pece calda, si misse a trovula annant’a e spalle, é si ne fallò a a sfuriaccera in paese.

Torna, affacò in piazza a sprichju di ghjornu, è tirò dui mughji da discidà i morti. “O Antò-Francè, chi tu sgia rusgiatu, volta appressu a e to capre é lasciaci tranquilli !” lampò zia Minichella pè a finestra di a stanza. “Aghju a Luna ! Aghju a Luna ! Venite da vede ! ” strumbizzò ellu. Sorte Cisarone é li fece passa una tanaglia pè cavà i chjodi “Faci vede o scimò ! E fideghja ancu tu, se tu a vedi a Luna !”.

Antò-Francescu cavò i chjodi unu a unu é scuprò a trovula. Di Luna un ci n’era, a vi pensate ancu voi. Allora si lampò in pianu, versandu un ghjargalu di lacrime. Cisarone pigliatu di pietà, u pigliò pè u bracciu. “O figliolu ! Un sta a sente a l’aschesi chi hanu piu viziu che capu ! Pè u t’affare ti ci vole l’avvisu di u veru saviu ! Guarda u mò sumere hè imbastatu, ti collu a vede a ziu Cocò a u paisolu di Moltifau”. Ecculi andati a collu di sumere, passendu pè a troscia, longu a a Chjesa. Sbarcatu Merozzini, ghjunti a u terraghju, piglionu u chjassu fin’a piazzetta.

“O zi ! Ci site !” Gridò Cisarone. “Ie ! Colla ” risposse ziu Cocò di una voce cume quelle di l’altru mondu. Antò-Francescu é Cisarone si presentonu davanti a u vechju baretta in manu. Ci vole a dì che ziu Cocò face impressione. Un capu biancu assulcinatu cume una teppa, circondatu da capelli longhi é bianchi cume quelli di i santi in chjesa, un barbazzale madurnale, eccu ciò ch’elli avianu in faccia.

In qualche parolle Cisarone spiegò l’affare. Ziu Cocò pustò i so ochjetti turchini annant’a u visu d’Antò-Francescu abberbiditu. Eppò principiò da parlà.

T’aghju da cuntà un affare da parecchj’anni in daretu. A sti tempi qui, c’era una banda di zitelli chi e facianu tutte più belle che l’altre. Una sera s’eranu messu in capu di scruchja a Luna. Ma cumu fà ?

Un aschese, alloghjatu in paese, cunnisciutu per essé fine, li suffiò l’idea di mette une poche botte, une annant’a l’altre, é cusì fina a Luna. I zitelli, maligni anch’elli, s’accordonu pè fa parte a culonna di botte da a Cima da i Mori. Cusì vicini, ci ne vulereste menu.

Una sera, arrubonu tutte e mule di u paese, e carconu di botte é cullonu in Cima da i Mori. Ghjunti quassù, si mettonu in ballu, i più chjughi in cima é i grandi di sottu. Fecenu una culonna straurdinaria, quasi da tuccà a Luna.

Quandu u più in cima gridò : “Ci sò quasi ! Fatemi passà un altra botta”. Quelli in pianu cerconu in ognilocu é rispondonu che botte un ci n’era più. “Cercate bè !” ripigliò quellu in cima. A sprichju di Luna, tuttu u mondu si misse da cercà indè a machja intornu. “Un c’hè più nunda !” mughjuno i zitelli insemi, cu u nasu in aria.

Allora, da un boscu bughjosu, surtì l’aschese, l’ochji fulminanti chi davanu un aria supranaturale a u so visu. In trè quattru é sette, saltò a mezzu a i zitelli. Eranu cume inuttisati. Cu una voce spaventosa fece “E quessa !” mettendu a manu annant’a una botta. In un muvimentu i zitelli si gironu é scupronu una botta nova. Si lamponu tutti nantu, a quellu chi a piglia prima, quandu u zitellu in cima s’accurgendu di a situazione mughjò “No, No un fate micca quessa”. Troppu tardi. Caccionu a botta é a culonna si rumpò caschendu in un fracassu tremendu. U chjucu in cima si fece una caduta fine in fondu a u vallu. Fallonu tutti a focu accesu a cercalu, u corciu ! Cerconu tutta a ghjurnata, in vanu ! A a piazza induve era cascatu u zitellu c’era ava una vasca piena d’acqua calda, miraculosa, quantu a purezza di u so core.

In stu locu chjamatu Vetta di Muru, hè passatu, da pò sti tempi, quantu da ghjente di u rughone pè curassi i so mali é i so castichi, da ciuttassi indè st’acqua benedetta.

Ziu Coccò ripigliò cu una voce sulenne.
Allora, O Antò-Francè, sappia chi quelli chi danu i cunsigli un sò mai quelli chi paganu. Sappia dinò che daretu a u visu furesteru é simpaticu, si pode piattà un anima indiavulita. Un si deve micca cunosce u frate solu a u vestitu.”

“Carcu di tutte ste lezzione u mo figliolu va in pace, é prova da cunnosce i to cunturni, prima da andà a mette u pede indè i lochi alluntanati.”

Antò-Francescu si sentiì subitu più sapientu, ringraziò a Ziu Cocò e a Cisarone, e si ne vultò a i pasciaghji a gode di a fine di ‘ssa statina meravigliosa.