A a fin di l’anni 60, Fior nascì à u paese di Casta attempu chi si morse a mamma da un’ emorragia. Per u babbu, i fratelli è e surelle a criatura era a causa di i sò malanni. Bench’elli avianu accettatu di allevala, cume un duvere di cristiani, d’amore un li ne davanu micca. Facianu à u minimu. U ricaldu, Fior u truvava cu i vicini chi capianu a sò situazione. Elli, si ralegravanu di passa una stundarella cu una zitella cusi accerbellata, faccendosa è garbata. Eppuru avia pocu tempu che, in casa, u lavoru un mancava.
A l’eta d’andà à scola, Fior si accorse che un era micca cume l’altri zitelli, cioè tonda cume a luna, chjuca cume una capinera. I sbarrazzini di u paese a si pigliavanu à a risa : “O Fior di luna, si piu tonda che bianca !”. Fior era cusi trista, addisperata è abbattuta chi truvò u curagiu d’andà a vede à vechja strega chi stava a l’ultima casa di u paisolu. I paisani dicianu che ghjera ancu mazzera, facia paura à tuttu u mondu. Ma Fior, à u so puntu, un temia più nunda. Quand’ella si prisentò davanti à a vechjetta, un riescì à piattà u sò visu lacrimosu. “Avvicinati una cria ! Fatti vede !” li disse questa. Ella obedisse è rispose “Un ne possu più di tutti sti malanni !”. Allora a vechja li cuntò a storia di u Paradisu (cunferisi Fior di Casta parte I) è conchjuse :”U tò antenatu à u Paradisu, sarebbe statu trà e più belle, e più meravigliose persone di u locu. Garda puru in fondu à tè è ritruvarei uni pochi di i doni ch’ellu avia”. Fior stò una cria sbalurdita da iste parolle strane che li paressinu quantu da tene l’anguilla da a coda. A vechja aghjunse : “Vecu che t’un mi credi, o Fior! Allora veni a truvami tutti i mercuri sera, è vedarei”. E cusì fu dettu.
A ghjente di u paese si dumandò ciò ch’ella cumbattia cu a vechja strega. Bench’elli cuntinuavanu à macagnala, principionu a sfidassi. Eppò un ghjornu sentinu sorte da a casa un cantu meravigliosu di una voce cume esciuta da u Paradisu. E cusì, tutti i mercuri sera, dopu che Fior fu entrata indè a casetta di a vechja, si sentia u cantu, ma un cantu cume quellu di e sirene di Ulisse, un cantu che un si pò resiste, un cantu chi ghjera un incantu.
Dopu qualchi mesi, u sgiò merre andò a vede a vechja pè scopre a pignatta. “O Zia mimina, chi cumbattite u mercuri sera ? Chi fate che tutta a ghjente di u cantone si ammassà intornu à a vostra casa ?”. A vechja rispose : “O sgio merre ! avemu un tesoru a u Paese, una zitella cu un sensu musicale è una voce eccezziunale”. Subitu, u merre capì ch’ella ghjera Fior ! ellu lampò “Che incantesimu li aviate fattu ?” mentre ch’ellu s’arricurdava a storia di a vechja. S’arricurdava ch’ella avia passatu una vita di cantarina à u cuntinente è quand’ella fu vultata a ritirassi sola a u paese, tutte e donne ebbenu paura pè i sò mariti. E cusì chi fu incaricata di a fama di strega è di mazzera, sopratuttu chi a mammone à u sò tempu cunniscia l’erbigiule é curava i mali. A vechja vidì subitu chi u merre s’avia rimessu u capu à locu, è li disse “Ié, l’aghju soltantu imparatu da cantà. Ha un donu eccezziunale.” U merre rispose :”D’accordu, ma mettite u scumpigliu in paese, ci vole ch’ella finisca, ci vole à truvà un rimediu !”.
Cusì fu decisu chi Fior partissi à u cuntinente cu una borsa data da a cummuna pè e sò studie. Cu u nome di “Fior di Casta” fece una carriera di cantatrice internaziunale. Bench’ella fu tonda è chjuca, quand’ella si mettia à canta, paria a donna a piu bella di u mondu è fece cunnosce in ognilocu u paese di Casta.
Perchè ? un lu cuniscite voi ? C’hè di i mò paisani qua ghjò chi facenu un bonissimu vinu.

Powered by ScribeFire.