Un la socu micca perchè, ma sta statina, in Moltifau, fu eccezziunale. Un bellu sole, micca straziente, appena passatu u canavaghjincu, ci empiia u core d’allegria pensendu à a nova ‘jurnata piena di piace : i fichi freschi, u furmagliu, i bonbucconi, u dopu mez’jornu à u fiume, a veghja cu e storie straurdinarie di i vechji, eppò u tempu di i giovani, indè i scorni bughjosi.

Spessu, a mane, andava à salutà, a mò zia, u core felice. Ghjera brava à mò zia ! in più di un surrisu affettuosu, mi dava sempre un dolce è un allisciu.

Mi n’arricordu. Tutte e mane stava qui, posta nantu una seglia, sempre ‘nde u listessu scornu di u terrazzolu. Rivegu una vechja, tutta vestuta, – no ! fasciata – di panni neri,  – che un si duvia mancu induvina qualcosa -. Da u mezaru, surtia un visu smanciulitu è abruscatu, induve dui ochji turchini s’annarbavanu pè truva una strada à mezzu i marosuli di pella. Da e maniche, tirate finu à u polzu, surtianu dece diti nudicuti, cume dece rametti di una vechja leccia. Certe volte mi lampava a manu pè abbrancassi à a mò spalla, ch’ò m’avvicinessi una cria di più pè falli mottu. Quandu sentia i sò ossi secchi secchi a traversu u tricò di cutone, mi ghjacciava u sangue in corpu. Eppò, dall’altra manu un cappiava mai un bastone di castagnu stortu, allisciatu è tralucente, chi paria sempre prontu à dà un gattivu colpu. Eppuru avia un nome cusi dolce : Saveria.  Eccu u periculu che duvia pate quasi tutte e mane pè spera di saluta a mò zia, cusì brava.

Certe volte m’accadia di sente i discorsi ch’elle avianu, tutte duie. Un capia micca tuttu, chi si riferianu à fatti ch’un cunniscia micca. Parlavanu di unu ò di l’altru, vicini ò ghjente scunnisciuta. A vechja mi parìa accanita nantu à certi, allora chi a mò zia pruvava sempre à acchetala.

Mi n’era apertu à a mò mammone chi m’avia dettu senz’altru “lasciala corre !”. A me, una risposta cusì un mi stava, chi avia u capu pienu di storie magiche cuntate à a vechja di l’altra notte. Per esempiu, avianu parlatu di e streghe, essere malfacente, chi campavanu à mezzu à i paisani, sempre pronte à pigliane unu cume preta è purtalu à à fine in carollu dopu terribuli soffrimenti. Tuttu u mondu e cunniscia, ma nimu palisava di paura d’attirassi e saette di u male. Tuttu u mondu, si, eccettu eiu. Cumu parà un culpacciu quandu un si sa mancu d’induve avarebbe da vene ? Dumandò à u babbone chi mi rispose senz’altru “lascia corre ! Un fatti penseri”

Di sicuru a mò famiglia tenia un sicretu che a rendia forte davanti à ‘stu periculu. Finalmente m’acchitò una cria. Ma a questione mi stuzzicava sempre : “Ghjera una strega ò no ?”. Pudia ancu à esse una mazzera. Ci pensavu più legeru chi mi cridia pruttettu da una forza invincevule. Feci u prugettu d’andà finu à a sò casa, pè rendimi contu.

Una sera, decisi di salta a vechja è d’andà ‘ne u paisolu di l’Aghja induve stava a casa di a Strega, cume l’avia battizata. A st’epica, in l’Aghja, case un ci n’era che quattru chi i paisani truvavanu u locu troppu alluntanatu da u paese. Eppò nant’à e quattru un ci n’era che duie occupate, l’altre eranu stalle pè l’animali. A u mumentu chi m’avvicinai, a notte cascava è si strinse u mo core. U lume era incesu ‘ne a casa, a strega ci era. Quandu m’avvicinai di a porta, un canacciu cappiò un abbaghju zergosu chi mi fece trassalta. “Ò Ch’ella sia manghjata ! t’avia un cane. Cume avia à fà avà ?”. Feci u giru, e mi pustai daretu, prontu à cullà finu à a finestra. A sentia canta una canzunetta allegra.

A casa ghjera fatta à l’usu anticu, muri di cudiccie inchjuvate cu cugnole tagliate apposta. M’appicicai à e petre cume un ragnu è mi pisai finu à a finestra. ‘Nentru ghjera cume fora, petre senz’altru. Qualchi mobuli quasi neri m’impedianu di vede u pavimentu. U fucone bellu incesu allisciava un paghjolu è dava u lume à a salla. Micca pussibule ! Campava cume cent’anni innanzu.

A strega cantava sempre, in vera filava. Ed eiu, stava à sente, e pianu pianu m’insunnulia. M’arricordu chi feci un sognu stranu. Ghjera un’epica di felicità, cume un paradisu induve omi è animali campavanu inseme, induve si capianu, parlendu a listessa lingua. Un c’era bisognu di travaglià, bastava à tende u bracciu pè truva da manghja. Eppò capitò una catastrofa chi messe u mondu sottusopra : quasi tutti i vivi funu struncati. Quelli chi si salvonu, funu tantu spaverditi ch’elli ne persenu u capu. Pianu pianu, quandu tuttu si remesse in ballu, l’omi avianu persu a lingua di l’animali, peghju si sfidavanu à morte. Pè manghjà, ci vulia zappà è caccighjà. U paradisu si n’era andatu : l’omi avianu l’arnesi sempre in manu, u sudore à u fronte, é a teme in corpu.

Eppuru, uni pochi tensenu ligami cu l’animali chi ghjuvavanu solu indè i sogni. Avianu accessu à e forze chi regulavanu u mondu reale. Ne i sò sogni, l’omi sò animali, ed elli, esseri suprani, quand’elli vanu à caccia, decidenu di a morte di i vivi. Elli vanu indè l’altri paesi, ma quelli di l’atri paesi venenu ne u soiu. Allora si trovanu à e bocche e nascenu cumbattimenti straurdinari à colpu d’arbucciu. L’escitoghju di ‘ste battaglie decide di i morti di u paese.

Bum Batabum ! “Chi fallata ! U mò spinu ! Ah si, m’arricordu sò à a casa di a strega ! Milla qui, chi mi fideghja cu i sò ochji turchini ficcati inde i mei !”

– “Ava sai tuttu” mi disse
– “Ie” li risposi, tuttu impauritu.
– “Allora, trapoghja !” mi lampò.

Senz’altru, mi messi l’anche à e spalle è, d’un fiatu, francai tuttu paese. Eramu a notte du u 31 di lulliu. Ghjuntu in casa, ci pensai torna : “Ma chi sogu ? A a fine, ghjè una strega ò No ?”. A quistione mi stuzzicava sempre. Magaru, u sognu, u m’avia suffiatu cu a sò canzunetta. In fattu, m’accorgìa che un ne savia micca di più.

Impararebbe più tardi chi a vechja Saveria ghjera una di e più belle giuvanotte di Corsica. Era stata pigliata cume mudellu pè a donna à a sechja di l’intrata di Calvi. D’altrò, impararebbe chi l’esseri supranaturali di u mò sognu avianu un nome : i mazzeri.