Questa qui, a ci ha cuntata Jacky C., dettu zingone,  di a tesa a u melu, a sera di u concorsu di carte, di Lugliu 2006.

In un paese scunnisciutu di Corsica, c’era un puvaracciu chi un avia che un sognu : fà u cantuneru. A sti tempi qui, se vo v’arricurdate, u cantuneru ghjera una persona impurtante di i paesi, chi poca ghjente, fora di i capizzoni, avianu vitture. Eppò, che n’avianu da fà, quandu tuttu u mondu ghjera pastore o quasi.

Tandu si pudia dì chi u travagliu di u cantuneru ne prufitavanu i putenti. E ellu, quantu ne savia fà ! facia vene e strade fin’a i casali, arrangiava i cuntorni é avia primura di tene tuttu sempre pulitu.

Allora quandu u cantuneru dumandava un serviziu, un impiegu pè un cuginu per esempiu, era subitu intesu. A tale puntu, chi tuttu u paese, a parte a parentella di sti putenti, avia piglatu l’abitutine di passà da u cantuneru pè dumanda servizi pè i soii.

S’ellu fusse oghje, avia, da sicuru, apertu un scagnu pè tratta tutte e dumande.  Ma, a sti tempi qui, i cantuneri un savianu micca scrive, e per leghje, riescìanu solu da capisce u nome di l’eletti.  E bastava, tandu chi a so faccenda a piu impurtante a duvìanu fà a tempi d’elezzioni. Passavanu cu a so prisacca indè e case di tutti quelli che avianu ottenutu qualcosa e li lasciava una carta cu u nome di u candidatu da vutà. Tuttu era arrangiatu perché a ghjente un si sbagliessi a mumenti ghjunti indè l’isulatoriu.

Ma oghje i tempi hanu cambiatu. I cantuneri travaglianu pè tuttu u mondu, chi avemu tutti vitturoni : un podenu ave primura solu di i putenti.

Stu puvaracciu, ch’avemu da chjamà  Carlucciu, ghera statu andicapatu a a nàscita. A Natura crudele un li avìa datu che solu un testiculu. Tuttu u paese a si pigliava a a risa, omi e done : codimozza, piscettinu, mezzufattu, e cetera… 

Ellu, era statu nantu a l’idea anziana di u mistiere di cantuneru e pensava a a sò revincita. Si tenia pè capace e intelligente, ma avìa u penseru pè l’esame chi un era tantu andatu a scola : c’eranu e bestie da curà, eppò un avìa primura di truvassi a mezu i sò paisani. 

Facìa chi trimulìa quandu s’hè prisentatu in Aiacciu pè passà u cuncorsu.

Quindeci ghjorni dopu, hè statu cunvucatu a u scagnu ginerale di i cantuneri di Corscica pè una veduta. Pensava chi ghjera pè ammunestalu colpa di i sò cattivi risultati.

Innò, a veduta si passò bè. Chi a a fine u capu cantuneru li dò un appuntatementu pè deci ore u lindumane mattina. Quandu Carlucciu sortì di u scagnu, un si sentìa più, u core li ballava u quadrigliu i pettu. Vulìa sparte a sò gioia cu i sò novi camaradi.

_ O cumpà aghju avutu l’appuntamentu pè principià dumane a deci ore. Mughava ellu.

_ Cume deci ore ! Tu sgia manghjatu, noi l’avemu avutu pè ott’ore.

U friscone cascò subitu nant’a Carlucciu chi si misse torna a trimulà. “Ghj’hè una macagna” pensò. Tuttu inzergatu, pichjò a a porta di u scagnu di u capu cantuneru.

 E li dumandò : “O sceffu, e perché m’avete datu l’appuntamentu a deci ore, a me !”

L’altru rispose : “O Carlò, tra ottu e mezighjornu, sti sgalabati passanu u sò tempu a tuccassi i cuglioni. Un ti basta micca a medita di u tempu a te ?”